Tuesday, May 6, 2014

Despre japonezi si poziția ochilor

Pe când încercam să sciu un articol distrugător de convingător despre ”De ce să vrei sa fii Lean”, menit să risipească și ultimul dram de îndoială al celui mai sceptic manager, urmând ca după publicarea respectivului articol să se producă o adevărată revoluție in economia României, m-a lovit o întrebare dureroasă: ”Nene, da pe japonezi cine i-a convins sa facă Lean?” Când scrii verzi și uscate, te poți aștepta și la efecte secundare de acest gen, adică întrebări verzi și uscate. Nu îmi e clar dacă asta e o întrebare verde sau uscată, dar este o întrebare care poate provoca polemici internaționale. Unii or să spună, cum am și citit într-unul dintre cele 473 de tratate de referință, că japonezii au inventat Lean fiindcă nu au resurse și sunt foarte atenți cu risipa. Alții or să replice cu exemple că nu asta e explicația. La noi, atunci când nu prea ai resurse, există următoarele variante: te vaiți, îi înjuri pe ăia care au, completezi sau pleci în altă țară, uneori toate în același timp, deci altceva i-a îndemnat.
Nici diferența de fus orar nu justifică nimic, unii zicand că fiind ”Țara Soarelui Răsare”, ei se scoală mai de dimineață decât restul lumii, și au mai mult timp să născocească tot felul de năzbâtii în timp ce noi încă dormim. Păi așa, cele mai tari automobile ar fi trebuit să le fabrice ăia din Fiji sau care sunt cel mai aproape de linia de schimbare a datei, dar eu n-am văzut mașină produsă in Fiji (n-ma văzut eu, nu că nu există). Am luat la rând și au picat toate explicațiile posibile, cum că sunt serioși, muncitori, dedicați, nepretențioși, etc. Nu ține explicația, avem și noi, cel puțin câte un exemplu din fiecare, deci nu de aia a apărut la ei chestia asta cu Lean. Intr-un final dramatic, tocmai când era să renunț, mi-am dat seama ce ne diferențiază cu adevărat: poziția ochilor. Asta trebuie să fie, că altfel nu pricep.
Să ne fie somnul Lean și visurile Six Sigma.


Friday, April 25, 2014

Despre cum risipim economia sau economisim risipa


Dacă se întîmplă să ajungi să discuți cu un ”despot luminat” al unei organizații, (luminat, adică acceptă, cu greu, într-un final, că ar exista cumva, absolut accidental, lucruri pe care nu le știe) și îi explici, cu mare grijă pentru orgoliul lui, ce este cu chestia asta, Lean Six Sigma, scenariul se încadrează în 99,73% dintre cazuri (plus/minus trei sigma, în caz că nu v-ați prins) intr-una din următoarele variante . 
O primă categorie nu vor accepta în ruptul capului că se risipește ceva în organizațiile lor, pentru că asta ar echivala cu faptul că sunt ”vinovați” de asta (și uneori chiar sunt, dar cum să accepte de bunăvoie așa ceva), și atunci discuția se încheie politicos, cu zâmbete și gânduri nepublicabile de ambele părți. 
O a doua categorie acceptă că poate sunt niște zone în activitatea respectivei organizații în care, cu ceva training și inițiind apoi câteva proiecte, se pot obține economii serioase, dar fie ”suntem extrem de ocupați, nu avem timp de prostii”, fie, acceptând să ne prostim puțin, ”n-avem bani”. Despre partea cu ”n-avem timp” am comentat într-o postare care a devenit parte a literaturii universale și pe care o mai găsiți doar în arhive selecte, pe bani grei. 
Așa cum n-avem timp să ne facem timp, n-avem bani să economisim bani, noi fiind foarte ocupați cu irosirea lor. Evident că este mai plăcut să cheltuiești decât să economisești bani, exemple fiind multe și nu neapărat celebre. Dar fericirea durează, de obicei, până la scadență. Așa cum veșnicia s-a născut la sat, deadline-ul a fost inventat la oraș, ca să ne tulbure nouă existența, stricându-ne somnul și siesta. Vine momentul când trebuie să compensezi cu ceva tot ce ai cheltuit aiurea, fie un credit de rambursat, fie ziua de salarii, fie plata unor facturi de la furnizori enervanți (care au tupeul să ceară să îi plătești). 
De obicei, aceste incidente provoacă stupoare (unde oare s-au dus banii???), furie (vă dau afară pe toți!) sau celebra resemnare miorițică (asta e!). În aceste condiții, să vii și să promovezi proiecte Lean Six Sigma sună chiar impertinent, pentru că aceste proiecte, în mod implacabil, costă și ele niște bani, și ”nu ne putem permite respectivele costuri”.
Rareori (0,27% din cazuri), pentru ca există și ”despoți luminați” care au momente de luciditate, realizează că problema nu este, în mod real, cât îi costă dacă inițiază astfel de proiecte, ci cât îi costă dacă NU le fac. Și operațiile chirurgicale costă bani.  
Să ne fie somnul Lean și visurile Six Sigma!

Monday, April 7, 2014

Despre preocupați și prea ocupați, sau cum ne facem că ne respectăm.

Deoarece am adunat masa critică de 3 (trei) cititori, presiunea maselor a determinat consiliul de administrație al blogului să hotărască în unanimitate apariția unei noi postări, care să potolească aviditatea și setea de cunoaștere a lumii. În cosecință, aveți în față incă o mostra de hazard pe tărâmul literelor, săvârșită cu oarece inconștiență și generată nu atât de mari impulsuri creatoare, cât de prea mult timp liber. Dacă am prea mult timp la dispoziție, nu e bine și cineva trebuie să suporte conscințele.
Am trecut și eu prin lumea aia gen lagăr de exterminare, cu program de muncă de la 14 ore în sus, trecere care m-a traumatizat evident și care încă mă bântuie. Spun văicăreala asta nu pentru a aduna o brumă de simpatie, ci pentru a sublinia din start că acum știu despre ce vorbesc, spre deosebire de multe alte faze în care habar n-am, dar, ca orice Român care se respectă, îmi dau cu părerea ca sa nu ratez ocazia de a părea inteligent. Am avut partea mea generoasă de zile în care aveam zeci de e-mail-uri (evident toate importante și urgente) și zeci de telefoane, la unele știind cine mă apelează, la altele nu. Nu mi-am permis însă niciodată, în mod deliberat, să ignor un mesaj sau un apel, deși eu am fost un contributor important la definirea conceptului de lene și mă puteam ascunde ușor sub clasicul ”sunt prea ocupat”. Poți fi mereu ocupat și/sau preocupat de ceva, dar nu ai voie niciodată să nu încerci, pentru maxim trei fracțiuni de secundă, să te pui în postura ăluilalt, de la celalalt capăt al e-mail-ului sau telefonului. Sunt suficinte cele trei fracțiuni de secundă ca să realizezi ce înseamna să te simți frustrat, ofensat, neglijat sau chiar jignit de-a dreptul. Ca să nu mai spun că ai realiza de asemenea bogăția de termeni și nuanțe de limbaj colorat care se revarsă, fie și virtual, pe capul tău oricum foarte ocupat. În plus, în afară de faptul că cei șapte ani de acasă nu pot fi dislocați în niciun fel, de niciun job de pe lumea asta, roata se învârtește și poți ajunge foarte ușor să te întrebi, la rândul tău, ”Bă, da ăla nu se pune trei fracțiuni de secundă in postura mea, că văd că nu îmi răspunde”
Să va fie somnul Lean și visurile Six Sigma!

Sunday, March 30, 2014

Salut tuturor,

Cum toate se întâmplă la timpul lor, ceea ce pare evident, dar are o semnificație mai profundă, iată că a venit momentul să apar și eu pe bloguri. Nu că n-aș fi vrut sau n-aș fi avut ce spune până acum. Pur și simplu acum a venit rândul acestei lucrări. Sunt convins că postările mele, probabil rare datorită unei anume stări de comoditate la perfecționarea căreia mi-am adus o contribuție majoră, vor fi ușor de citit (din simplul motiv că vor fi scurte și scrise de tipar) și in consecinta ușor de uitat, ele oricum neavand pretenția să puncteze teme majore ale omenirii.
Îmi propun să împărtășesc din acele observații asupra unor fapte care, deși mărunte, reușesc să ne sâcâie până la frustrare. În fond, nu îti trebuie mult nisip în ochi ca să te facă să plângi, e de ajuns și un grăunte. În ultima vreme am tot propus, către foarte mulți oameni, diverse idei și soluții de genul proiectelor Lean Six Sigma, care, printre altele, ofera perspectiva generoasa de a mai scăpa de presiunea lipsei de timp. În aproape orice organizație te duci, în permanență toți sunt sufocați (unii chiar pe bune, alții simulează perfect) de lipsa de timp, de termene de predare ucigașe, de lucru peste program. Indiferent de nivelul la care se află, orice manager,  când termină de țipat în ședințe că nu se respectă termenele de execuție,  fie convoacă o nouă ședință, fie se plânge că nu are timp să facă toate acele lucruri minunate pe care le visează.
Lucrul sub presiune este acceptat ca ceva normal, un fel de fatalitate, ceva imuabil care apasă ca un blestem, și prin care plătim, inclusiv cu sănătatea (că te lasă și nervii la un moment dat) păcatul originar de a trebui să plecăm de acasă in fiecare zi ca să avem ce mânca.
Aproape nimeni nu se oprește o clipă să își tragă sufletul, să cugete puțin și să se uite cu atenție câte din lucrurile pe care le facem au sens și câte sunt pur și simplu degeaba, aiureli, pierdere de vreme, rutină, uneori prostie curată. Ca să faci asta, îți trebuie timp, ori tocmai asta nu avem. Din această dilemă mulți nu ies niciodată.
Să ne fie somnul Lean și visurile Six Sigma.